Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Calea cea bună a omenescului

        de Viorica Gligor

Zülfü Livaneli este o personalitate culturală şi civică marcantă a Turciei contemporane. În romanul Nelinişte, scriitorul radiografiază ravagiile provocate de rasism şi de intoleranţa religioasă, denunţă ororile comise în numele acestora, tragediile trăite de cei dezrădăcinaţi, constrânşi să-şi părăsească ţara din cauza conflictelor politice care macină şi astăzi Orientul Mijlociu.

În oglinda conştiinţei lui Ibrahim, protagonistul cărţii, se reflectă imaginea degradată a lumii contemporane, ameninţate cu disoluţia. Jurnalist în Istanbul, acesta se întoarce în oraşul natal, Mardin, situat la graniţa dintre Turcia şi Siria, pentru a participa la înmormântarea prietenului său din copilărie. „Drumul către Hussein”, cum se intitulează prima parte a volumului, relevă un itinerar al căutării adevărului despre viaţa şi moartea violentă a celuilalt. Animat de sentimentul responsabilităţii afective, dar şi de curiozitate gazetărească, el investighează, pe cont propriu, uciderea lui Hussein. Portretul acestuia se recompune din perspectivele subiective ale celor care l-au cunoscut. Sora, prietenul său, Mehmet, şi tatăl acestuia vor depăna, pe rând, amintiri despre musulmanul cu respect pentru învăţăturile Coranului, blând şi plin de compasiune, curat la suflet, care intrase în organizaţia „Medici fără frontiere” pentru a-i ajuta pe sirienii din tabăra de refugiaţi. Fatalitatea a făcut să se îndrăgostească de o yazidită, Meleknaz, care provenea dintr-un neam năpăstuit, întrucât se credea că se închina la diavol. Hussein s-a logodit cu această tânără şi voia să o ia de soţie. Pentru această îndrăzneală a devenit victima unui atentat armat al ISIS. Chiar dacă a fost salvat de medicii din Istanbul, a fost ucis, la scurt timp, de o organizaţie neofascistă, într-o suburbie dintr-un orăşel american, unde l-au adăpostit fraţii săi.

Reconstituirea poveştii de dragoste dintre Hussein şi Meleknaz îl tulbură profund pe Ibrahim, cu atât mai mult cu cât a trăit departe de suferinţa semenilor, de istoria dramatică a yazidiţilor, stigmatizaţi şi prigoniţi din pricina credinţei lor naive şi inofensive în Îngerul Păun, o versiune a Necuratului, în viziunea celorlalţi. Jurnalistul se confruntă cu o realitate plină de ură şi cruzime, pe măsură ce află adevărul despre tânăra pe care prietenul său o iubea atât de arzător. Abuzată sexual, ea avea un copil orb şi trăia într-un cort mizerabil, în condiţii inumane. Cu toate acestea, spiritul i-a rămas puternic, demn şi neînfricat. Povestea ei nu era singulară. O mulţime de femei i-au împărtăşit soarta tragică. Au fost vândute pe nimic, uneori pe un pachet de ţigări, au fost violate în mod repetat, umilite şi, adesea, ucise cu bestialitate.

Protagonistul, nostalgic faţă de vremurile paşnice de altădată, descoperă, cu nelinişte, că Mardin-ul prezent, bântuit de nesiguranţă şi frică, nu mai permite convieţuirea firească a concitadinilor, deoarece diferenţele etnice au generat discriminări şi violenţe: „La piaţă, la şcoală, că erai sirian, musulman, evreu, sau cine ştie ce soi de zoroastrian, eram toţi prieteni şi ne bucuram împreună de sărbătorile celorlalţi. Dar acum oraşul era acoperit de umbra unui islam dur şi plin de furie, închis în sine. […] De departe se auzeau focuri de armă şi lătrat de câini”.

Acest „loc încremenit în timp”, „strâns ca într-o menghină între forţele ISIS, PKK-ului şi ale statului turc”, este devastat de „setea de sânge”, numită în araba veche harese. Bătrânul profesor, tatăl lui Mehmet, defineşte, cu luciditate, dezumanizarea provocată de radicalizarea credinţei: „Aşa-i obiceiul în tot Orientul Mijlociu, fiule: ne omorâm între noi de generaţii întregi, fără să ne dăm seama că ne ucidem de fapt pe noi înşine. Ne îmbătăm cu propriul sânge”.

Teroarea pe care o trăiesc oamenii în acest spaţiu al intransigenţei religioase şi al crimei este resimţită pregnant de Ibrahim. Aici, unde nimeni dintre ai săi nu mai este în viaţă, el se simte înstrăinat şi însingurat, al nimănui: „În oraşul acesta eram singur, nu aveam pe nimeni, nu mai aveam nicio legătură de familie, cei rămaşi în viaţă se mutaseră la Ankara sau la Izmir şi nu mai ţineam legătura cu ei, legăturile mele de familie erau rupte definitiv, iar bunicul, tata şi mama odihneau în cimitir. Acest oraş nu mai era al meu”.

Pe măsură ce află tot mai multe amănunte despre viaţa dramatică a refugiaţilor, despre universul mistic şi poetic al Orientului, despre tradiţii, superstiţii şi eresuri, Ibrahim devine tot mai captivat de această lume străveche şi se îndepărtează tot mai mult de statutul său anterior. Mărturiseşte că nu mai ştie cine este. Suspendat între două ipostaze, între trecut şi prezent, îşi analizează viaţa, prin comparaţie cu cea a lui Hussein, şi descoperă, cu amărăciune, că este marcată de „un vid interior”. Se priveşte în oglinda lăuntrică şi îşi înţelege alienarea, provocată de absenţa sensului existenţial, a bucuriei de a trăi. Ceea ce îi provoacă o mare insatisfacţie: „Eram un om fără identitate între milioane de istanbuliţi oarecare”.

Treptat, în căutarea sa identitară, fără să ştie cum, se metamorfozează, începe să semene tot mai mult cu prietenul său, se contaminează de iubirea acestuia, devine tot mai fascinat de misterul tinerei tăcute, cu ochi arzători. De fapt, se îndrăgosteşte de fantasma ei. Această transformare stă sub semnul unei renaşteri: „Eram cuprins de nelinişte. Poate că eram singurul din lume care să fie atras de o fată pe care nu o văzusem niciodată. [… ] Ca în poveştile orientale, în care un mag descrie o fată pe care un tânăr o visează, şi apoi, lovit de dragoste, o caută toată viaţa. Eu nici în vis nu o văzusem măcar, nu ştiam cum arată, dar mă gândeam la ea zi şi noapte. […] Poate fusesem vrăjit de o poveste. Da, fusesem vrăjit de o poveste, de o cultură, de-o istorie”.

Deloc întâmplător, partea a doua a romanului se numeşte „Drumul către Meleknaz”. Itinerarul pe care îl parcurge Ibrahim, pentru a o găsi pe femeia yazidită, este sinonim cu efortul de a-şi recupera fiinţa lăuntrică. Cea pe care o întâlneşte la Istanbul poartă amprenta traumelor trăite. Sufletul îi este atrofiat, mortificat, inaccesibil, dar mândria nu i-a dispărut din privire: „Se închisese în sine în aşa fel încât nici măcar o rază de lumină să nu poată pătrunde în bezna din sufletul ei. Părea o fortăreaţă construită din disperare şi care avea să se prăbuşească la prima rază de lumină. Aşadar aşa arăta pierderea încrederii în omenire: o întunecime în care toate uşile şi ferestrele speranţei sunt închise, o uşă de fier pe care nimeni nu o mai poate deschide niciodată”.

Ibrahim îşi doreşte să spargă această carapace a deznădejdii şi a neîncrederii în care s-a refugiat Meleknaz. În entuziasmul său, se simte capabil nu doar să o ajute, ci chiar să o ia de soţie. Dragostea şi dăruirea sa izvorăsc din nevoia de a se ajuta pe sine, cel orbit de propria indiferenţă, de a regăsi calea cea bună a omenescului. Problematizarea decelează motivaţia adâncă a explorării sale interioare: „Oare pasiunea pe care o simţisem pentru Meleknaz chiar înainte de a-i vedea faţa era încercarea de a-mi demonstra mie însumi ce om bun eram? O încercare de a da sens vieţii mele dezechilibrate, înstrăinate şi lipsite de valoare?”.

Povestea sfâşietoare a lui Meleknaz şi a lui Hussein trezeşte la viaţă conştiinţa morală şi civică a jurnalistului, dorinţa sa de a face cunoscut adevărul despre soarta dramatică a refugiaţilor, de a deveni apărătorul drepturilor celor năpăstuiţi. Când află că sute de ezidiţi au fost întorşi de la graniţa cu Bulgaria şi ţinuţi pe marginea autostrăzii, solicită să meargă la faţa locului şi să facă un reportaj. Ceea ce descoperă îi umple sufletul de revoltă şi compasiune: „Era o privelişte ciudată, de parcă cei din tabăra de refugiaţi de la Mardin veniseră la Edirne pe un covor fermecat: aceeaşi disperare, aceeaşi aşteptare, aceeaşi mizerie. […] Meleknaz era pretutindeni. Cele care au scăpat de pe muntele Şengal, mlădiţe rupte din copacul omenirii, cele care au supravieţuit atâtor masacre. Acolo erau nevinovaţii Îngerului Păun, toate femeile cu numele Meleknaz, Nergis, Zilan. Cu ISIS în spate şi Europa în faţă”.

Prin romanul Nelinişte, scriitorul turc Zülfü Livaneli se angajează, încă o dată, în lupta împotriva barbariei din societatea contemporană, împotriva extremismelor şi fanatismelor religioase, care provoacă atâtea violenţe şi crime.

© 2007 Revista Ramuri